Simbolurile ispăşirii (I)
Comenteaza acest articol |
Trimite acest articol prin email
Pentru studiul din această săptămână, citeşte: Gen. 3,21; 4,3-5; Lev. 17,11; Rom. 3,23; Efes. 2,11-13; 1 Petru 1,18.19.
Sabat după-amiază
Text de memorizat: „Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană.” (1 Petru 1,18.19)
Gândul central: Să înţelegem modul în care sistemul jertfelor din Vechiul Testament arăta spre Hristos.
Biblia ne arată că sistemul jertfelor a fost înfiinţat cu scopul de a ilustra modul în care Dumnezeu intenţiona să rezolve problema păcatului. În centrul slujbelor, se afla sângele animalului jertfit. Viaţa animalului era sacrificată pentru ca viaţa păcătosului pocăit să fie salvată. Animalul era simbolul lui Isus, care avea să Îşi dea viaţa în locul nostru.
Când îşi aduceau jertfele înaintea Domnului, păcătoşii pocăiţi recunoşteau că meritau moartea. În acelaşi timp, ei manifestau credinţă, având încredere că Domnul avea să le dea iertare prin faptul că va primi animalul jertfit în locul lor. Asumarea responsabilităţii pentru păcatul săvârşit este indispensabilă (ea se numeşte pocăinţă şi mărturisire). Numai aceia care, în lumina crucii, îşi dau seama că sunt păcătoşi şi că au nevoie de iertare şi numai aceia care Îl găsesc în Hristos pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii vor fi curăţiţi.
Pentru studiul Bibliei la rând: Ioan 10 – Fapte 6
Studiu suplimentar
Comenteaza acest articol | Trimite acest articol prin email
Înlocuitorul: „În clipa în care omul a acceptat ispitele lui Satana şi a făcut tocmai ceea ce Dumnezeu i-a spus să nu facă, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a aşezat între cei vii şi cei morţi, zicând: ’Pedeapsa să cadă asupra Mea. Mă voi aşeza în locul omului. El va mai primi o nouă şansă.’” – Comentariile Ellen G. White, în Comentariul Biblic AZŞ, vol. 1, pag. 1085
Jertfirea lui Isaac: „Sacrificiul cerut lui Avraam nu a fost numai pentru binele său şi nici chiar numai spre folosul generaţiilor viitoare, ci a fost şi pentru învăţătura fiinţelor fără de păcat din cer şi din celelalte lumi. Câmpul luptei dintre Hristos şi Satana – câmp în care se aduce la îndeplinire Planul de Mântuire – este manualul întregului univers. Pentru că Avraam dăduse pe faţă lipsă de credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu, Satana îl acuzase înaintea îngerilor şi înaintea lui Dumnezeu că nu s-a conformat condiţiilor legământului, dovedindu-se astfel nedemn de binecuvântările prevăzute în legământ. Dumnezeu dorea să dovedească înaintea întregului cer credincioşia slujitorului Său, pentru a demonstra că nu se poate accepta nimic mai puţin decât ascultarea desăvârşită şi pentru a le dezvălui fiinţelor cereşti Planul de Mântuire.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, pag. 154-155
Importanţa capitolului 53 din Isaia: „Capitolul acesta ar trebui studiat. El ni-L înfăţişează pe Hristos ca Miel al lui Dumnezeu. Cei plini de înfumurare şi cu sufletul plin de vanitate ar trebui să privească la acest tablou al Răscumpărătorului lor şi să se plece în ţărână. Tot capitolul ar trebui memorat. Influenţa lui va supune şi va smeri sufletul întinat de păcat şi înălţat de mândrie.” – Comentariile Ellen G. White, în Comentariul Biblic AZŞ, vol. 4, pag. 1147
Întrebări pentru discuţie
• Recapitulează studiul. Reciteşte pasajele din Vechiul Testament şi alcătuieşte un rezumat al Planului de Mântuire, aşa cum ni l-a descoperit Dumnezeu. Prezintă rezumatul înaintea membrilor grupei.
• Citeşte primul pasaj din Ellen White, menţionat mai sus. Ce aflăm despre caracterul lui Dumnezeu? Ce înseamnă să ai o „nouă şansă”?
• Recapitulaţi experienţa lui Avraam pe Muntele Moria. Ce altceva mai învăţăm despre cum să trăim prin credinţă?
Rezumat: Domnul ne-a dat făgăduinţa mântuirii cu câteva secole înainte de venirea lui Hristos pe pământ. Făgăduinţa aceasta s-a împlinit cu exactitate. Rămâne o singură întrebare: Cum vom răspunde noi credincioşiei Domnului?
Ispăşirea vestită în cartea lui Daniel
Comenteaza acest articol | Trimite acest articol prin email
8. Cum a descris Daniel, în rugăciunea sa, starea poporului? Daniel 9,7-11
_________________________________________________________________________________
Ca să avem parte de vindecarea divină şi de eliberarea de păcat, trebuie mai întâi să ne recunoaştem starea: suntem păcătoşi şi am încălcat voinţa descoperită a lui Dumnezeu. Una dintre problemele noastre fundamentale este faptul că nu vrem să recunoaştem că ceva nu este bine cu noi, că avem nevoie disperată de iertare şi de împăcarea cu Creatorul nostru. Chiar şi păcătoşii iertaţi trebuie să admită în mod constant, la fel ca Daniel, că au nevoie de harul şi de iertarea lui Dumnezeu în fiecare zi.
9. Ce Îi cere Daniel lui Dumnezeu? Pe ce temei face el această cerere? Dan. 9,16-19
__________________________________________________________________________________
Odată ce am conştientizat faptul că suntem păcătoşi, una dintre cele mai importante descoperiri pe care le putem face în privinţa relaţiei noastre cu Dumnezeu este aceea că trebuie să cerem iertarea pe care dorim să o primim. Daniel se baza în totalitate pe îndurarea lui Dumnezeu şi pe harul Său minunat, pe care le considera a fi singura cale de scăpare din situaţia lui de om păcătos.
În acest capitol, găsim şi o profeţie prin care Dumnezeu ne dezvăluie nu numai cum plănuia să abordeze problema păcatului, ci şi termenul-limită, în care acest eveniment avea să aibă loc (Dan. 9,24-27). Cum? – prin Unsul Său, Mesia, Împăratul spre care au arătat toţi ceilalţi împăraţi ai lui Israel. Timpul morţii Sale ispăşitoare, care a marcat începerea lucrării Sale preoţeşti (ungerea locaşului), este arătat în profeţia celor 70 de săptămâni (490 ani). Această perioadă profetică începe în 457 î. H. şi se întinde până în 34 d. H. Dumnezeu Se aştepta ca poporul Său să fie pregătit pentru venirea lui Mesia. Profeţia aceasta ne arată cu claritate că Dumnezeu Se află la conducerea fiecărui aspect al lucrării Sale de mântuire şi, în acelaşi timp, că El va avea grijă ca finalitatea ei, stabilită în veşnicie, să fie realizată.
Eşti conştient că ai nevoie permanent de harul şi de iertarea Sa, chiar dacă L-ai primit pe Isus ca Mântuitor personal? Dacă ai această atitudine înseamnă că nu eşti sigur că eşti mântuit sau tocmai această atitudine este o confirmare a faptului că eşti mântuit? Motivează-ţi răspunsul.
Robul Domnului
Comenteaza acest articol | Trimite acest articol prin email
7. Ce făgăduinţe găseşti în Isaia 52,13-15; 53,1-12?
Pasajul acesta este unul dintre cele mai impresionante pasaje din Vechiul Testament. Aici sunt anunţate, fără să se declare explicit, limitele şi ineficienţa sistemului israelit al jertfelor din punctul de vedere al ispăşirii (al îndepărtării obstacolului dintre omenire şi Dumnezeu). Problema păcatului era atât de gravă, încât numai Robul Domnului putea să o rezolve. Pasajul descrie experienţele poporului şi ale Robului, deopotrivă.
Poporul: Israeliţii au trecut prin două experienţe: una a necredinţei şi a înţelegerii greşite, iar cealaltă a mărturisirii şi smeririi. La început, au crezut că Robul este demn de dispreţ, L-au privit ca pe un lepros (Is. 52,14) şi au socotit că este „pedepsit, lovit de Dumnezeu” (Is. 53,4). Întrucât se părea că Dumnezeu Îl părăsise, şi ei L-au dispreţuit şi L-au părăsit (vers. 3). După aceea, şi-au dat seama că în experienţa Robului a existat un scop divin; că El a luat asupra Lui suferinţele şi durerile lor. El a purtat păcatele lor şi a murit în locul lor. În lumina jertfei Robului, ei s-au văzut exact aşa cum erau: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (vers. 6). Numai când privim la cruce, observăm cum a urâţit păcatul viaţa noastră.
Robul: Experienţa Robului a fost extrem de dureroasă. El a fost singur, părăsit de toţi (vers. 3), împovărat cu suferinţele şi durerile lor, chinuit şi asuprit (vers. 7) şi chiar „şters de pe pământul celor vii” (vers. 8). Şi totuşi, felul în care a fost tratat era nedrept, întrucât „nu săvârşise nicio nelegiuire şi nu se găsise niciun vicleşug în gura Lui” (vers. 9). De ce a suferit acest Om nevinovat? Pentru că Domnul aducea viaţa Robului Său ca „jertfă pentru păcat” (vers. 10). El purta povara nelegiuirilor oamenilor, murind în locul lor, ca să-i declare neprihăniţi şi nevinovaţi (vers. 11, 12). Însă, după această moarte ispăşitoare, avea să Se învioreze (vers. 11) şi să fie înălţat foarte sus (vers. 13).
Această descriere profetică a morţii ispăşitoare a lui Hristos a fost realizată de Isaia, care dorea să arate că ea era singura cale de salvare din păcat. Hristos S-a făcut asemenea nouă, pentru ca relaţia dintre noi şi Dumnezeu să fie refăcută.
Citeşte încă o dată Isaia 52,13 – 53,12, acordând o atenţie specială lucrurilor pe care le-a făcut Isus pentru noi când era pe cruce. Ce speranţă îţi inspiră acest pasaj?
Moise şi descoperirea mântuirii
Comenteaza acest articol | Trimite acest articol prin email
4. Care a fost reacţia lui Dumnezeu faţă de idolatria poporului Israel de la Muntele Sinai? De ce a fost ea atât de drastică? Exod 32,7-10
__________________________________________________________________________________
Idolatria israeliţilor a fost un act de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, o încălcare a legământului pe care Dumnezeu tocmai îl încheiase cu ei. La fel ca Adam şi Eva, israeliţii au fost lăsaţi singuri – şi ar fi fost lăsaţi să piară, dacă Moise nu ar fi mijlocit în favoarea lor (Exod 32,11-14)
5. Ce I-a spus Moise lui Dumnezeu după acest incident? Exod 32,30-32. Putem găsi în acest pasaj făgăduinţa Evangheliei?
__________________________________________________________________________________
Moise nu a justificat păcatul poporului; el le-a arătat clar copiilor lui Israel că au păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Însă, în acelaşi timp, le-a zis că el va merge înaintea Domnului şi că Îi va cere să îi ierte. Moise ştia că iertarea este foarte scumpă şi că nu trebuie confundată cu indiferenţa faţă de păcat (reacţia Domnului faţă de idolatria lor a dovedit foarte bine acest lucru!). Moise a devenit mijlocitorul poporului înaintea Domnului, în încercarea de a obţine răscumpărarea din păcat. Apoi a făcut ceva incredibil: s-a oferit pe sine Domnului, ca mijloc de ispăşire! Ar fi preferat ca numele lui să fie şters din cartea vieţii (Exod 32,32; vezi şi Ps. 69,28, Fil. 4,3), dacă în acest fel poporul putea fi readus în armonie cu Domnul. Evident că Domnul nu a putut accepta această ofertă generoasă. Viaţa lui Moise nu putea ispăşi păcatul.
6. Cum a rezolvat Domnul problema în cele din urmă? Exod 34,6-10
__________________________________________________________________________________
Domnul i-a arătat lui Moise că El este un Dumnezeu iertător. Această iertare este valabilă pentru orice fel de păcat: „[El] iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul” (vers. 7). Sensul propriu al cuvântul ebraic tradus aici cu „iartă” este „poartă”. Iată cum procedează Dumnezeu cu păcatul nostru: îl îndepărtează de la noi şi îl poartă El. Moise nu putea să facă aceasta; Dumnezeu hotărâse deja să facă ispăşire prin Robul Său. Dumnezeu le-a oferit lui Moise şi copiilor lui Israel exact ceea ce aveau nevoie.
Dumnezeu a fost pe punctul de a-i nimici pe israeliţi din cauza idolatriei! Ce ne spune această reacţie despre felul în care priveşte El păcatul? Prin urmare, ce ar trebui să facem cu păcatul din viaţa noastră?
Avraam a văzut ziua Mea
Comenteaza acest articol | Trimite acest articol prin email
2. Ce a însemnat încercarea la care a fost supus Avraam? De ce i-a cerut Domnul lui Avraam acest lucru? Ce probleme profunde erau în joc? Geneza 22,1-12
_________________________________________________________________________________
Geneza 22 nu ne spune de ce a fost necesară această încercare, dar motivul pare a fi legat de legământul pe care l-a făcut Dumnezeu cu Avraam. În relaţia stabilită prin legământ, Domnul Se aştepta ca patriarhul să umble înaintea Lui şi să fie fără prihană (Gen. 17,1), un principiu pe care Avraam nu l-a respectat întotdeauna (Gen. 16,1-4, 20,1.10).
Isaac a fost fiul făgăduinţei date prin legământ, cel prin care Avraam avea să fie o binecuvântare pentru toată lumea şi astfel, fără acest fiu, făgăduinţele făcute patriarhului nu puteau să se împlinească. Într-un anume sens, cerându-i să-l jertfească pe fiul lui, Dumnezeu îl anunţa pe Avraam că relaţia stabilită prin legământ ajungea la final şi că se sfârşea şi cu făgăduinţele speciale pe care i le făcuse. Avraam nu mai avea să fie instrumentul lui Dumnezeu de binecuvântare a tuturor naţiunilor de pe pământ (Gen. 12,3). Însă Avraam şi-a manifestat credinţa şi devotamentul faţă de Domnul, în mod special prin dispoziţia de a I-l restitui lui Dumnezeu pe fiul lui, încrezându-se în întregime în mila şi în harul Său (Evr. 11,19).
3. Cum a fost posibilă reînnoirea legământului? Gen. 22,13-18
_________________________________________________________________________________
Cerându-i lui Avraam să-l aducă pe fiul lui ca jertfă, Dumnezeu rostea o sentinţă în dreptul lui şi încheia totodată şi planul special pe care îl avusese cu el. Toate acestea însă s-au schimbat radical când, în locul lui Isaac, a fost jertfit un berbec. Dumnezeu i-a dat lui Avraam ceea ce acesta îşi dorea cu disperare: un animal de jertfă care să îl înlocuiască pe fiul lui şi posibilitatea reînnoirii legământului. Jertfa umană (adică moartea păcătosului) a fost înlocuită cu animalul de jertfă, oferit de Domnul, şi nu de Avraam. Astfel Avraam a înţeles taina Evangheliei, a ispăşirii înlocuitoare, întrucât, prin Isus, „Domnul va purta de grijă” de jertfa de ispăşire. (Gen. 22,14)
Suntem înfioraţi când ne gândim la credinţa lui Avraam. Ce lucruri eşti chemat să aduci ca jertfă Domnului, „prin credinţă”? La ce lucruri trebuie să renunţi, pentru ca binecuvântările legământului să rămână ale tale?
Făgăduinţa dată lui Adam şi Evei
Comenteaza acest articol | Trimite acest articol prin email
1. Reciteşte Geneza 3,1-15. Ce se spune în versetul 15 şi ce speranţă ne inspiră?
Creştinii au identificat în mod corect, în Geneza 3,15, o profeţie referitoare la Mesia.
În primul rând, contextul acestui verset ne indică faptul că şarpele este un instrument al răului şi al răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu (Apoc. 12,9). În Grădina Edenului, această putere a răului i-a înfrânt pe Adam şi pe Eva şi şi-a întins stăpânirea asupra urmaşilor femeii.
În al doilea rând, Geneza 3,15 anunţă distrugerea şarpelui prin sămânţa femeii. El îi va „zdrobi” călcâiul, dar sămânţa va „zdrobi” capul şarpelui. Verbul šup (şuf) din limba ebraică („a lovi”, „a bate”, „a zdrobi”) apare aici de două ori, ceea ce înseamnă că gravitatea atacului depinde de partea corpului care este „zdrobită”. Atacul împotriva seminţei (zdrobirea călcâiului) nu este fatal, însă sămânţa va zdrobi capul şarpelui, ceea ce duce la moartea lui.
În al treilea rând, substantivul ebraic zerac („odraslă”) înseamnă de obicei „odraslă, urmaş, sămânţă”, în sensul de „descendenţi”, ca grup unitar. Dar poate face referire şi la un singur descendent (de exemplu, 2 Sam. 7,12.13). În Geneza 3,15 sunt prezente ambele sensuri. Citim despre urmaşii femeii (biserica credincioasă) şi urmaşii şarpelui, ai lui Satana (adepţii lui), dar în acelaşi timp şi despre un urmaş de parte bărbătească al femeii („El”), care „va zdrobi [la singular] capul” şarpelui. De fiecare dată când cuvântul „sămânţă” semnifică un anume descendent, pronumele care îl urmează este la singular. „Sămânţa” femeii este Isus.
Geneza 3,15 ne sugerează că planul cel veşnic al lui Dumnezeu, de mântuire prin Hristos, a fost pus în aplicare odată cu intrarea păcatului în lume. Adam şi Eva nu au suferit moartea veşnică, deoarece, din perspectiva divină, Hristos este Mielul înjunghiat „de la întemeierea lumii” (Apoc. 13,8). Adam şi Eva au părăsit Grădina Edenului, aşteptând cu nerăbdare împlinirea făgăduinţei minunate a mântuirii.
Încă de la început, planul lui Dumnezeu a fost acela de a ne răscumpăra şi de a-l nimici pe Satana. Ce anume faci personal, zi de zi, ca să beneficiezi de această binecuvântare, astfel încât, la încheierea tuturor lucrurilor, să te afliprintre cei răscumpăraţi, nu printre cei nimiciţi? (Nu uita: la sfârşit, te vei afla fie într-o categorie, fie în alta!)
Vestirea ispăşirii
Comenteaza acest articol | Trimite acest articol prin email
Pentru studiul de săptămâna aceasta, citeşte: Gen. 3,15; 22,1-18; Exod. 32; 34,6-10; Dan. 9.
Sabat după-amiază
Text de memorizat: „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.” (Isaia 53,5)
Gândul central: Să înţelegem diferitele modalităţi prin care Dumnezeu a vestit Planul de Mântuire cu câteva secole înainte de cruce.
Imediat după ce a oferit o soluţie pentru realitatea şi puterea fatală a păcatului, Domnul le-a dat vestea aceasta bună fiinţelor omeneşti căzute. Primul misionar din istoria universului nu a fost o fiinţă creată, ci Însuşi Creatorul! În acelaşi timp, Domnul a vrut să Se asigure că făgăduinţa Sa, referitoare la răscumpărare, era păstrată mereu în minte, fiindcă dorea ca poporul Lui să fie pregătit atunci când făgăduinţa avea să devină realitate, prin persoana lui Isus. De-a lungul istoriei poporului Său din Vechiul Testament, Dumnezeu a creat instituţii şi a dat legi le gate direct de Planul Său de Mântuire, care ilustrau lucrările Sale. Prin intermediul sistemului jertfelor şi al preoţiei şi chiar prin intermediul împăratului (care era un simbol al lui Mesia), copiii lui Israel puteau anticipa jertfa supremă, venirea adevăratului Mare Preot şi domnia Împăratului mesianic, prin care avea să fie împlinit scopul lui Dumnezeu de a mântui lumea.
Pentru studiul Bibliei la rând: Luca 15 – Ioan 9
Studiu suplimentar
Comenteaza acest articol | Trimite acest articol prin email
Definiţia harului: „Nu am fi aflat niciodată ce înseamnă cuvântul ’har’, dacă nu am fi căzut în păcat. Dumnezeu îi iubeşte pe îngerii fără păcat, care Îi slujesc şi ascultă de toate poruncile Sale, dar nu le dă har. Aceste fiinţe cereşti nu ştiu nimic despre har. Ele nu au avut nevoie de har niciodată, pentru că nu au păcătuit niciodată. Harul este un atribut al lui Dumnezeu, manifestat faţă de fiinţele omeneşti nevrednice. Noi n-am căutat harul, ci el a fost trimis să ne iasă în întâmpinare. Dumnezeu Se bucură mult să reverse har peste fiecare om care flămânzeşte după el, nu pentru că noi, oamenii, l-am merita, ci pentru că suntem cu totul nevrednici.” – Ellen G. White, My Life Today, pag. 100
Răscumpărarea nu a fost un plan conceput după cădere: „Scopul şi planul harului au existat din veşnicie. Înainte de întemeierea lumii, s-a stabilit în sfatul divin ca omul să fie creat, să fie înzestrat cu puterea de a face voia lui Dumnezeu. Însă căderea omului, cu toate consecinţele ei, nu era ascunsă de Cel Atotputernic şi totuşi, aceasta nu L-a împiedicat să-Şi aducă la îndeplinire scopul cel veşnic, pentru că scaunul Lui de domnie avea să fie întărit prin neprihănire. Dumnezeu cunoaşte sfârşitul de la început… De aceea, răscumpărarea nu a fost o soluţie căutată după cădere.” – Ellen G. White, Harul uimitor al lui Dumnezeu, pag. 129, în original
Întrebări pentru discuţie:
• În al doilea citat de mai sus, Ellen White ne spune clar că Dumnezeu ştia mai dinainte despre căderea noastră şi, prin urmare, despre toată durerea şi suferinţa de care avea să fie urmată. Şi totuşi, El ne-a creat. De ce ne-a mai creat, dacă ştia ce avea să se întâmple? Ce ne spune suferinţa lui Hristos despre motivul pentru care Dumnezeu îngăduie suferinţa noastră?
• Scrie pe scurt câteva gânduri despre ideea care te-a impresionat cel mai mult în studiul de săptămâna aceasta. Prezintă aceste gânduri la grupă.
Rezumat: Dumnezeu a luat iniţiativa mântuirii noastre şi, mai mult chiar, El a luat-o de bună voie, datorită naturii Sale iubitoare. Decizia aceasta, care dezvăluia natura caracterului Său îndurător, a fost luată din veşnicie, înainte să fim creaţi, şi necesita moartea ispăşitoare a Fiului Său. Planul a fost dezvăluit pe deplin şi aplicat în viaţa, lucrarea, moartea şi învierea lui Isus.
Planul lui Dumnezeu descoperit prin Isus
Comenteaza acest articol | Trimite acest articol prin email
6. Potrivit cu textele următoare, ce „trebuia” să facă Isus ca să Îşi ducă la bun sfârşit misiunea? Luca 4,43; 9,22; 17,25; 19,5; 22,37; 24,7; 24,26; 24.44
_________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________
Aproape în toate textele acestea întâlnim un verb care ar putea fi tradus cu „este necesar” (gr. dei). Verbul acesta exprimă un aspect foarte important din viaţa lui Isus. Toată viaţa Sa era direcţionată în funcţie de ceea ce trebuia să facă pentru a-Şi îndeplini misiunea: „trebuie [este necesar] să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis” (Ioan 9,4). La începutul lucrării Sale publice, El le-a zis ucenicilor: „Trebuie să vestesc Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi în alte cetăţi; fiindcă pentru aceasta am fost trimis” (Luca 4,43). Lucrarea Domnului Isus a fost determinată de dorinţa Sa de a îndeplini planul lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc. Fiecare aspect al vieţii Sale făcea parte din planul acesta. Spre exemplu, când l-a întâlnit pe Zacheu, El i-a zis: „Astăzi trebuie [este necesar] să rămân în casa ta” (Luca 19,5).
Totuşi, adevărata ţintă a lucrării lui Isus trecea dincolo de necesitatea de a predica Vestea Bună a Împărăţiei lui Dumnezeu. El „trebuia” să păşească pe un drum întunecat. Trebuia să meargă la Ierusalim. Ar fi putut să aleagă să nu meargă acolo, însă ştia că acest lucru era indispensabil pentru împlinirea planului divin. De aceea, El le-a zis ucenicilor „că El trebuie [este necesar ca] să meargă la Ierusalim, să pătimească mult… şi că are să fie [trad. NIV, must – este necesar să fie] omorât” (Mat. 16,21). El mergea acolo, pentru că era necesar să fie lepădat de acel neam rău (Luca 17,25), să fie pus în numărul celor fărădelege (Luca 22,37) şi să fie înălţat pe cruce (Ioan 3,14; 12,34). Însă moartea nu era suficientă pentru a îndeplini misiunea. Era necesar ca El să învie (Fapte 17,3), să fie primit în slavă şi să rămână acolo până când aveau să se împlinească toate profeţiile (Fapte 3,21). El urma îndeaproape planul cel veşnic alcătuit de Dumnezeire.
Ce lucruri trebuie să faci în viaţă, pentru că sunt necesare, şi ce lucruri nu trebuie să faci? Cum faci distincţie între ele şi de ce este important să faci această distincţie?
Loading ...